Senatorii PNL solicită demisia ministrului Muncii, Rovana Plumb, prin intermediul moțiunii simple, depusă marți la Senatul României.

Senatorii PNL au depus în plenul ședinței Senatului de astăzi moțiunea simplă cu titlul „Avem 3,7 milioane de motive pentru a cere demisia ministrului Muncii: Copiii României și alocația lor de 42 de lei”.

Moțiunea, semnată de senatorii liberali, are ca obiect revizuirea politicilor sociale referitoare la alocația de stat pentru copii, în sensul majorării acesteia după modele europene.

Demersul senatorilor PNL vine ca răspuns la neimplicarea Guvernului Ponta și în special a ministrului Muncii în problema alocării unui buget decent destinat plății indemnizațiilor pentru copii.

România nu reușește în acest moment să asigure protecția familiei și sprijinul necesar copiilor, de aceea țara noastră este pe ultimele locuri în ceea ce privește natalitatea. Dacă lucrurile vor continua în acest ritm, în 2050 România va avea doar 16 milioane de locuitori, o populație îmbătrânită și o gravă criză de sustenabilitate a sistemului de pensii.

În opinia senatorilor liberali singura răspundere o poartă Guvernul Ponta și în mod special ministrul Muncii, care evită cu nepăsare acest subiect atât de important pentru viitorul României.

Conform procedurilor parlamentare moțiunea urmează a fi dezbătută în cel mult 6 zile de la depunerea acesteia.

 Iată cum sună textul moțiunii simple a PNL

Avem 3,7 milioane de motive pentru a cere demisia ministrului Muncii: Copiii României și alocația lor de 42 de lei

Stimate domnule preşedinte, Stimaţi colegi, Stimată doamnă ministru Rovana Plumb,

Guvernul Victor Ponta este, în general, un guvern format din tineri. Majoritatea celor care conduc astăzi ministerele sunt oameni care au avut şansa de a se forma, ca oameni, după Revoluţie și care şi-au trăit copilăria şi adolescenţa în primii ani ai tranziţiei. Au primit primele alocaţii pentru copii, au avut şansa de a obţine burse de studiu, de merit sau sociale. Pe scurt, au beneficiat, sub o formă sau alta, de politicile specifice anilor `90.

Faptul că astăzi, jumătate din Guvern ar trebui să se întoarcă la şcoală, iar cealaltă jumătate să meargă la DNA, arată, printre altele, că politicile publice prost gândite au efecte catastrofale pe termen lung. Acest Guvern este, în fond, rezultatul măsurilor luate din anii `90. Aceia sunt anii în care s-a consemnat declinul brusc al educaţiei româneşti, anii inversării valorilor şi ai aşezării pe baze greşite a mecanismelor de promovare în politică şi în funcţiile publice. Rezultatele le vedem acum şi consecinţele le suportăm cu toţii.

Avem, aşadar, un guvern problemă! Dar, grav este că avem români competenţi şi cinstiţi care caută să plece din ţară. La fel de grav este că România devine pe zi ce trece un El Dorado pentru impostori şi pentru hoţi.

Poate chiar mai grav este că, în timp ce familiile cu copii şi-au luat gândul de la orice sprijin din partea Guvernului, tot felul de activişti şi ONG-uri primesc, pe bandă rulantă, bani publici pentru tot felul de proiecte pe cât de extravagante pe atât de inutile.

După cum ştiţi, toţi copiii din România primesc o alocaţie de stat a cărei valoare este astăzi de 42 de lei. Ca detaliu important, această sumă nu a mai fost modificată de peste 6 ani, din 2009, în ciuda faptului că preţurile au crescut cu cel puţin 20% în acest interval.

Ca o mențiune la fel de importantă, pentru un câine comunitar se alocă aproximativ 140 de lei pe lună pentru a fi ţinut şi hrănit în adăposturi, iar pentru un deţinut nu mai puţin de 2.397 de lei. Nu este corect, dar putem compara aceste sume cu alocaţia de stat pentru copii şi veţi vedea cât de aberantă este situaţia actuală.

De altfel, nu este deloc întâmplător faptul că toate studiile arată o Românie aflată pe ultimul loc în Europa în privinţa indicatorilor de educaţie și sănătate, în timp ce excelăm pe primul loc la sărăcie în rândurile copiilor.

Avem 3,7 milioane de copii. Dintre aceştia, aproximativ 400.000 nu sunt înscrişi în nicio formă de învăţământ – grădiniţă, şcoală, liceu şi învăţământ profesional – deşi au vârsta corespunzătoare. Numărul copiilor necuprinşi în şcoală creşte simţitor începând cu vârsta de 13 ani şi atinge un maxim în jurul vârstei de 16-17 ani (peste 100.000 de mii de copii). Conform datelor oficiale, rata abandonului şcolar în învăţământul primar şi gimnazial din România s-a triplat în ultimii 15 ani.

Din datele Băncii Mondiale şi UNICEF rezultă că aproximativ 250.000 de copii români trăiesc în sărăcie absolută, iar orice agravare temporară a situaţiei economice din ţară are efecte directe şi imediate asupra copiilor. Procentul celor expuşi la risc de sărăcie şi excluziune socială este de 48,5%, adică aproape unul din doi copii români este ameninţat de sărăcie, în timp ce media europeană a acestui indicator este de 27,7%.

Toate datele arată că România NU reuşeşte în acest moment să asigure protecţia familiei şi sprijin pentru copii. Tocmai din acest motiv, ţara noastră este pe ultimele locuri la numărul de naşteri la 1.000 de locuitori, iar perspectivele demografice sunt cu adevărat îngrijorătoare. Numărul mediu de copii raportat la numărul de femei este, la noi în ţară, de doar 1,08, în timp ce în Franţa este de peste 2 copii. Anul 2013 a fost anul în care în România s-a înregistrat cel mai mic număr de nașteri de la al doilea Război Mondial până în prezent. Dacă lucrurile vor continua în acest ritm, în 2050 România va avea doar 16 milioane de locuitori, o populaţie îmbătrânită şi o gravă criză de sustenabilitate a sistemului de pensii.

Iar problemele nu sunt doar de ordin cantitativ, ci şi calitativ. În fiecare an aflăm cum jumătate din elevii noştri abia reuşesc să treacă de examenul de Bacalaureat, aproape jumătate din cei ce merg la şcoală sunt de fapt, aşa cum arată testările, în categoria de analfabetism funcţional. La polul opus, premianţii pleacă la universităţile din străinătate şi preferă să profeseze în alte țări. Medici, specialişti în IT, ingineri şi absolvenţi înalt calificaţi pleacă în străinătate unde sunt mai bine plătiţi și unde au mai multe oportunităţi pentru a-și proteja familia şi copiii. În aceste condiţii, România riscă să devină o ţară cu mână de lucru slab şi foarte slab calificată şi să rateze astfel şansa dezvoltării economice în sectoarele care se anunţă a fi cele mai dinamice pe viitor. Iar asta înseamnă salarii mici, probleme sociale şi intrarea într-o spirală fără ieşire ce ar putea bloca definitiv şansele României la progres şi prosperitate de tip european.

Sigur că toate aceste probleme nu au o singură cauză şi nu pot avea sub nicio formă o unică rezolvare. Însă rolul alocaţiei de stat pentru copii are legătură directă cu o serie de factori din cei menţionaţi anterior. Poate o alocaţie mai mare să încurajeze natalitatea? Poate ea să prevină abandonul şcolar şi sărăcia severă în rândurile copiilor? Poate o alocaţie mai mare să formeze generaţii mai bine pregătite, având calificări superioare şi şanse mai mari de a participa la dezvoltarea economică a acestei ţări? Este evident că răspunsul la toate aceste întrebări este „DA”.

La fel de evident este faptul că nu putem, în România anului 2015, să păstrăm o alocaţie, care prin cuantumul ei nu reprezintă de fapt un sprijin real pentru familii sau pentru copii. Cei 42 de lei, adică sub 10 euro, pe care un copil îi primeşte de la stat sunt nu doar insuficienţi, ci lipsiţi de orice fel de relevanţă în configurarea pe termen lung a unei societăţi echitabile şi a unei economii sustenabile.

Comparaţia cu alte ţări arată, şi mai clar, cât de mare este prăpastia dintre ceea ce se întâmplă la noi şi ceea ce fac alte ţări, unele dintre ele fiind nu cu mult diferite față de România în privinţa PIB-ului pe locuitor. Astăzi, în Europa, există două variante de abordare a politicilor de sprijinire a familiilor cu copii. O primă variantă constă în stabilirea unei sume egale pentru fiecare dintre primii doi copii și o ușoară creștere pentru următorii. De exemplu, în Germania se alocă 184 euro pentru fiecare dintre primii doi copii, crescând la al treilea la 190 euro și pentru următorul la 215 euro. Belgia acordă lunar 77 euro pentru primul copil, 143 euro pentru al doilea și 212 euro de la treilea încolo.

Există însă și varianta care menține principiul egalității, dar diferențiază beneficiile după vârsta copilului. De exemplu, în Danemarca se acordă 145 euro în primii 3 ani, 131 euro între 3 ani și 7 ani și 103 euro între 7 ani și 18 ani. În schimb, Olanda merge pe creșterea sumelor odată cu vârsta, de la 58 de euro sub 6 ani, 70 de euro între 6 ani și 11 ani și 82 de euro între 12 și 17 ani.

Există şi ţări în care alocaţiile sunt stabilite în funcţie de venitul realizat de familie. În Italia, de exemplu, sprijinul este foarte consistent dacă părinții câștigă sub 1.000 de euro lunar (250 euro de copil), dar scade sub 40 de euro pe lună la venituri familiale de până la 2.500 de euro, dispărând total peste acest plafon.

Sunt sisteme foarte diferite, dar au în comun un principiu important: politicile legate de familie şi copii sunt gândite în detaliu pentru a rezolva problemele pecifice fiecărei ţări. România este singura țară care acordă o sumă derizorie şi prezintă o dezarmantă lipsă de logică şi de direcţie pentru aceste politici.

Ni se comunică mereu de la Guvern că nu există bani pentru creşterea alocaţiilor. Problema, însă, nu este legată strict de bani, ci de priorităţi. Atâta vreme cât Guvernul va avea ca prioritate drenarea banului public în buzunarele clientelei politice, într-adevăr, nu vor exista bani și pentru copii. Un calcul onest arată că, şi în aceste condiţii economice, alocaţiile pot fi mărite. Statisticile prezintă că în România un copil primeşte lunar 4% din salariul minim pe economie, în timp ce Bulgaria alocă 8%, Ungaria 18% şi Italia 25%. Mai mult decât atât, dacă raportăm PIB-ul pe locuitor din România la PIB-ul pe locuitor din Franţa sau Germania şi raportăm aceste proporţii la alocaţiile pentru copii, ar trebui să creştem aceste indemnizații de cel puţin patru ori. Din aceste calculații reiese că este strict o problemă de priorităţi. Iar singura răspundere o poartă Guvernul Ponta și în mod special Ministerul Muncii, care evită cu nepăsare acest subiect atât de important pentru România.

Stimaţi colegi,

Alocaţia de stat pentru copii nu este un bacşiş social şi nici o pomană electorală, este o investiţie care poate produce rezultate palpabile abia în 10 sau 20 de ani. Înţelegem cu toţii că filosofia acestui Guvern este una de supravieţuire şi de „scapă cine poate”. Dar în niciun caz nu poate fi acceptată sacrificarea a generaţii de copii şi a viitorului întregii ţări.

Creşterea alocaţiei pentru copii este un sprijin pentru familie, un mijloc de a încuraja frecventarea cursurilor din învăţământul primar şi gimnazial și, nu în ultimul rând, un instrument important în politicile pe care Guvernul ar trebui să şi le asume în faţa gravelor probleme demografice actuale și viitoare.

Cu toate acestea, nici Victor Ponta şi nici ministrul Muncii nu par preocupaţi de subiect. S-a cerut, în nenumărate rânduri, găsirea unei formule penru creşterea alocaţiilor de stat pentru copii. Cu toate acestea, problema continuă să fie ignorată. Ideal ar fi să se ajungă măcar la o alocație decentă.

Din acest motiv se impune că se impune demisia doamnei Rovana Plumb şi schimbarea ei cu un specialist care poate propune şi susţine politici viabile în acest domeniu.

În caz contrar, România va mai face câţiva paşi spre prăpastia pe care Guvernul se încăpăţânează să nu o vadă. Acest Executiv nu a avut şi nu are priorităţi pe termen lung, ci doar obiective imediate, sacrificând astfel, în mod cinic, orice şansă de viitor a României.

Considerăm că indiferenţa şi iresponsabilitatea Guvernului Victor Ponta reprezintă o ameninţare la adresa copiilor şi în general a viitorului României. Soluţiile sunt la îndemână: elaborarea unor politici care să răspundă nu doar situaţiei actuale ci şi riscurilor viitoare, precum şi susţinerea proiectelor de lege care vizează creşterea alocaţiilor în funcţie de priorităţile asumate.

Însă toate acestea trebuie precedate de demisia ministrului Rovana Plumb.