100 de ani de când România a rămas fără Tezaur. Autoritățile nu sunt interesate să-l recupereze de la ruși

100 de ani de când România a rămas fără Tezaur. Autoritățile nu sunt interesate să-l recupereze de la ruși
loading...

S-au împlinit 100 de ani de când României i-a fost furat tezaurul de către ruși. Peste 90 de tone de aur, dar şi alte bunuri de patrimoniu au fost adăpostite în Rusia, în Primul Război Mondial. Moscova a dat înapoi doar o mică parte și asta pentru că autoritățile române nici nu se obosesc să mai facă vreun demers pentru a recupera tezaurul.

Documentarul “Un veac fără Tezaur”, regizat de Lucia Hossu-Longin, lansat la Institutul Cultural Român, arată că în ultimii 3 ani nu s-a mai făcut niciun demers oficial pentru recuperarea tezaurului.

Lingouri, monede, bijuteriile Reginei Maria, sute de tablouri de Grigorescu, Tonitza şi Luchian, dar şi alte bunuri valoroase au părăsit România în decembrie 1916 şi august 1917.

Au fost transportate în mare grabă de la Bucureşti la Iaşi, iar de acolo, cu trenul, la Moscova. Bolşevicii  nu au mai vrut să înapoieze Tezaurul României.

Filmul Luciei Hossu-Longin prezintă şi mărturiile miniştrilor de Externe ai României de după 1990 şi ce au întreprins concret pentru recuperarea tezaurului. Sunt prezentate toate momentele de oportunitate când se putea recupera tezaurul şi care au fost ratate.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la graniță cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp. În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporară, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii. Pentru Rusia procesul-verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

În Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul-verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valorii pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari.

„Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei. În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci, trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917. Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronștein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își asuma obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului roman”. Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești ani, poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

„E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține. România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reiese clar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său. Și atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere? La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului: pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârteca capetele. Pentru orice creștin nu există o crima mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor. Din păcate însă, nimănui nu-i pasă de „aurul romanesc”. De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toata averea sa, e așa, un fleac , „o chestiune istorică””, scrie Serghei Mihailovici Golubițki este un scriitor, filolog, jurnalist și specialist în internet-trading de la Moscova.

În 1956, ruşii au returnat României din tezaurul de la Moscova doar 33 de kilograme de aur şi 122 de lucrări de Grigorescu. Tot atunci s-a recuperat tezaurul de la Pietroasele.

Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului Mugur Isărescu, susține că valoarea intrinsecă a monedelor şi lingourilor de aur trimise spre păstrare la Moscova se ridică la o valoare actuală de două miliarde de euro.

Categories: ȘTIRI

About Author

Write a Comment

Your e-mail address will not be published.
Required fields are marked*